Procesul

Intr-un castel negru de ziduri

Mormane de carne si de-ntrebari

Scotocesc, navalind in vacarmul asiduu

O serie de lanturi si de cugetari.

Tunel in tunel, separat de tuneluri

Prin hrubele gandului ard mistuiti

Barbugii-avocati, un morman de reziduri

Navalesc in mocirla unde sunt umiliti.

Si cu-n gand in gand decupez

Si patrund in alt gand

De pe alte meleaguri.

Si acolo-s vanat, de datoria ce-am dat

De a fi condamnat

Neincetat, timp de veacuri

Si veacuri.

Am in spate cativa si in fata putini

Si multimea devine o turma

In coate ma aplec

Ca sa pot

Ca sa trec

Hartuit de taioasa mea urma.

… si a fost ca si cum noi am fi martorii mortii noastre.

Simtul intrebarii este esenta miscarii

Oameni nu sunt pe pământ

Ma tem că nu mai sunt nici eu
Cu cretă pictez durerea-n cenuşă

Ascult în gând, un gând de vânt
Mă tem că frunzele nu-s măturate
Ce vrei, ce crezi că e, s-a dus
Când timpul visează mirajul apus.

Cu mâini, ce aripi taie, pictăm
Animale pe câmpiile verzi

Pe oglindă-n oglindă stă cerul redus
Lipite de limbă sunt capete seci
Blocuri de gheaţă treptat au sedus
Animale pe străzile reci.

Cu limbă de limbi îngheţate
De mâncat, ne mâncăm, omorâm şi cântăm

Cântăm.

„ Doresc doi îngeri
Cu spanac şi cartofi
Vă rog frumos, la pachet dacă se poate
Aştept…. aştept
Am bani
Vreau multă sănătate
Cu spanac şi cartofi
Si puţină sare, dacă se poate
Visez la palate
Visez la un sicriu cum-se-cade
Adorm… adorm
Şi în vis Alina-i a mea
Şi tot a mea e şi piscina de sub ea
Acea piscină nu-i a ta
Am acte eu pe toate
Am acte… am acte „

Nu era foarte frig în seara aceea, sau poate că pielea devenise atât de groasă, încât nu-l mai simteam.
Am făcut totuşi un foc împreună cu ceilalţi. Am stat jos şi am cântat cu toţii, în timp ce aripile albe ca neaua se topeau într-un morman de funingine. Ceva ce cunoşteam din copilărie, s-a strecurat atunci, ca o scânteie în talpile mele, a urcat pe şira spinării spre cap, şi mi-a parăsit trupul imediat, până sa-mi dau seama ce era. Am tresărit. Aşa îmi amintesc eu noaptea în care a murit ultimul om.

Cuvantul – imaginea lucrului pierdut

Imagini  de gânduri

Acopera soarele plastifiat

Străbat în coloane

Tunelul turnat

Cu argint, cu păcat

Manechine la fabrica x.

Manechine la fabrica x

Captivi unui soare pictat

Prin cotloane,

Se ascund

În argint, în păcat.

Nou! Alice a vandut tara minunilor

Zăresc cu-n ochi pe noptieră

Un iepure cu mitralieră

Geamul sare prin mine

Aflat pe partea cealaltă a foii de hârtie

Mă simt suflat de-o păpădie

Şi sunt condus tot mai departe

De cărţi de joc şi de noroc

Condus de obiecte.

Chiar şi omida nu este omidă

Ci fluture ea este.

Primesc un glonţ în ochi

Şi norii curg lacrimi pe căsuţa din copac

Acolo unde am aflat, că eu vorbesc dar totuşi tac.

Cine sunt cei care au prins de veste

Că nu se află în poveste

Şi ţin captivi în colivii,

Ochi de copii

Pentru a-i vinde.

In Qin

Ca un mărunt trifoi de smoală

Se-aşterne peste geam

O stea nestrălucitoare

Şi ce e ea ?

E oare ?

Steaua la care te închini.

Închini ?

În chin.

Qin, străluceşte în urmă

Qin, e trecutul hotar

În Qin, acolo se hotărăşte

Unde e mare şi unde e mal

Înainte ca zarurile să fie de os

În beznă, în grabă şobolanii au ros

Masa pe  care,

Acuma a stat, dar cândva

Timpul curgea în pahare.

 

(Nu-i de mirare că şi acum ne dorim

Un astfel de pahar din Qin)

Ruina unei dimineti in capitala

Priveşte demon blând, cu ochiul cel albastru

Să vezi oraşul nostru sfânt

Cum cântă-n asfinţit.

Să vezi unde-am ajuns, şi ce-am clădit

Să vezi cu ochi de os

Prin ochiu-ţi verde luminos

Oraşul veşted de granit.

 

Dorm oameni, oameni trec, ei zboară

Ducându-şi ochiul lor de ceară

Ducându-l în sfârşit.

Pe aleile de nuc, posomorâte

Ce taie parcul sfredelit

Prădat de creaturile urâte

Se-aşterne cerul poleit.

De păsări-oameni, oameni-păsări.

 

E stârvul vechi, a putrezit

Iar casele acuma reci

Aşteaptă tainicul ghiveci

Pe prispa bântuită.

Mai e putina miere

Mai e putină miere pe casele din nord

Duhoarea de metaluri aici nu a ajuns

Pe-o bancă de mărgele m-asez în vechiul port.

Corabia sperantei, motivului ascuns

Se-asterne pe malul de alge lucios.

Smaraldul de vise, de valuri străpuns

Coboară.

În urmă-i creste floarea

Iar eu cu ea

De val, de vis

Purtat.

Merg spre palat.

În locul regăsirii.

Vreau sa fiu un copac de altitudine joasa

Vreau să fiu un copac de altitudine joasă

O cărare către nimic

O stea nu as vrea

Căci steaua se lasă

În sala oglinzii

Unde te asteaptă

Nimic.

Pământul.

Si apa ce curge usor

Cadavrul de stâncă al semnului rosu

Si marea adâncă a faptelor lor.

Un copac înflorit.

Maniac

Miros special de zeamă de melci

Răspândeste-n cosciugul de scoică

Zdrentăros colorat, cu trupul de crengi

Apărat de adăpostul de sticlă

Apărat de bolnava sa boală

Se ridică

Muscă.

Devorează

Cununa de abur, prin aer vibrează

Transferă cuprins de spasme nebune

Tabloul în pânză si pasărea-n spume.

Plimbat pe la fabrici

Plimbat pe la fabrici

Uscat de păcat

Se asterne

Ca molima neagră, o pânză de prafuri

Pe vechiul palat

Al clipei eterne.

E un vis surogat

O muzică veche ce cântă stricat

La noua ureche.

Seva tulpinei copacului gol

Se află în vena omului nou.

Regina aricilor cu tepii armati

Se-apropie seara de leagăn

Atinge neantul cu sânii lăsati

Nu pot ciripi păsărelele cântec.

Pasarea lui Raquel

 

Un joc fără esenţă, în sine superficial

Cânta pe strada mea într-o dimineaţă

O pasăre ca un profet iniţial

Ce rătăcea, naturii să dea viaţă,

Încerca,

Dar ploaia se strânse în cerc,

Şi căuta ca să înece,

Prin ticăit de ceas deştept,

Prin ticăit de abur rece,

Prin tic şi tac, prin da şi nu.

Îndepărtând coroană de secunde,

Secunda-n sine dispăru,

Iar ea ritmat cânta să cânte

Şi viaţă dăruia naturii

Pe strada mea, pe strada fără nume,

Pe unde ajungi nicăieri,

Dar când ajungi trebuie să ceri,

Şi cauţi ce, şi azi, şi ieri,

Şi pururi… tic-tac, tic-tac, tac…. tac ….

Cânta,

Pasărea grea,

Pana uşoară,

Cerneala lichidă, prin lumea rapidă,

Cuvântul solid, prin templul grabit.

Am căutat ieri pe la amiază,

Ideea de fier, ascunsă-n bordel,

Cea care păşea încet pe rază,

Ce se numea: Raquel.

Soprana anotimpului rece,

Raquel: Iluzia vieţii

Imaginea lui Raquel

Raquel: Iluzia mea

Raquel: Privirea ta,

Stană de piatră pe punct

.

 

Oameni goi cu masini rosii

De vezi orasul de mai sus

De sticlă devenit-au muntii

Păzesc, dar oamenii s-au dus

Dansând în taina noptii.

În zori coboară fulgul alb pe creste

De-o ploaie rosie urmat

În zori vin greieri la ferestre

Orasul rătăceste în păcat

Trec oameni, trec masini, trec

Cu ură, taie-n rădăcini

În ceată curge scopul sec, trec

Oameni goi. Cu masini rosii.

Amsterdam

Evolution

The Aprentice

Ciudat…

Viermii îmi mănâncă măruntaiele
Şi tot ce am crezut vreodata
Se transformă în praf
Şi feţele ce odată le vedeam zâmbind
Azi stau dovadă operei unu Dumnezeu nemilos
Un foc ce arde în mine, ma face să cedez
O faţă da, o fată
Un înger-demon
Mânat de slabiciuni
Mi-a încleştat grumazul
Punându-şi sărutul amprentă
Pe creierul putrezit de amărăciune

Grea pedeapsă, greu drum…

Aş vrea să ştiu pe unde umblii acum
Aş vrea ca azi să te întâlnesc,
Dar norii-mi curg topiţi în drum
Şi-un zâmbet fad ce-a fost al tău
Acum rămas doar praf
Plimbându-mi-se pe encefal
Desenează aureole de mătreaţă
Ce poartă-n-trânsele, atâţia ani de viaţă

Ce zici, se scutură sau se spală ?

Simt acum că e sfârşitul
Mă uit înspre oglindă
Şi aştept să vină răsăritul
Să zbor spre nefiinţă
Dar văd o stea ce luce-n întuneric
Cine eşti tu ? întreb, Vre-un astru luceferic ?
Sunt totul, sunt nimic
Raspunse ecoul ca un curcubeu in noapte.
Tot eu omor, tot eu renasc speranţele deşarte
De ce voieşti să mă întemniţezi din nou ? o, mare jucător
C-aşa e drumul, aşa e visul, aşa e soarta tuturor.

Un cerc multicolor de lacrimi
Curgea aseară pe trotuar
Şi se plimba prin tălpile feţelor goale
Ce stăteau la rând, pentru tăvăleala prin noroi
Şi ca o pantomimă tristă,
Păreau sincronizaţi de ploi
Călcau însetaţi de lumină, creştetul moale.
Plimbau un marş mortuar
Şi-ncălecau durerea tot mai mare, tot mai tare…

Oare dragostea, poate muri din dragoste ?

Entrance

Beţie

Coboară cerul greu pe mal
Şi sânge se prelinge
E carne roşie pe piedestal
E vin şi vinul ninge

Şi-mi cade neaua roşie pe cap
Alerg şi cad, alerg şi cad
E sânge in apa si nu pot să scap
E moarte şi alerg în noapte-n iad

Alerg şi cad, şi vreau să scap
Orori şi chinuri mă privesc
Simt cum o mână îmi umblă în cap
Şi săbii mă lovesc

Dar în întuneric ca o rază
Un fulg pluteşte lin
Un fulg ce-o trecere formează
Între pilonii de venin

Mă scald acum în ramuri de albastru
O mângâiere simt în talpă
Cărat de-un fluture măiastru
Curg printr-o mare albă

Şi valul îmi şopteşte la ureche:
“Deschide ochii, o, tu, om de zăpadă !”
Şi îi deschid lăsând starea de veghe
Iar ei încep treptat să vadă

…

E zi afară, e senin
Iar ceasul împinge timpul lin

…

Cuprins de-o floare ameţesc
E de la vin e limpede
Şi printre buburuze ce clipesc, gândesc:
O să cad iar, e limpede !

Din [(-spre) pământ]

Sub creasta dealului s-aşterne
Şi ochii-i sunt negriţi de-atâta vreme.
Copacii în pădure apleacă-se…

Nu cunosc a voastră vorbă
Nu lumina mă veghează
Noaptea norii mă cuprind
Inimaginabil roua
Ramuri cenuşii se sting

Nemuritor s-agaţă la umbra plantelor perene,
Focul cu braţele-i revelatoare
Forţând prin ale ramurilor vene.

Ubermensch

Fantomatic mi s-aşterne
Şi în palma mea cuprind
Luna cu-n surâs satanic
Universul îl desprind.

Nu mai plânge, o, tu viaţă
Pentru ceea ce ai sădit
Lasă-mă să-ţi rup coroana
Şi apoi să te imit.

Mă cuprinde o-ncleştare
“Cunoscutul” îl distrug
Iar apoi o alinare
Şi o iau de la început.

Rear Window

Opiu

Proiectează-mă-n pustiuri
Scârţâit de tinichea
Faţă ce nu eşti a mea
Fumător ce-n triste cercuri vezi o roză
Ca-ntr-o baltă de suspine
Oglindeşte-te în mine
Nu mulţi pot ca să mă vadă

Drumuri ce prin crengi se înnoadă
Şi ce acurateţe are acum acest descântec
Şi cuţite şi hangere, sub pumnale prin stilete
Lame ce şerpesc şirete
Ce seminţe cos în pântec
Ritualuri vechi uitate
  ………………………
Parese-mi că mă întoarce
Spre pustiuri, spre culori adevărate.

Niciodată între umbre
Cât de-aproape stau, şi-mi pare
Hohotul acum când râd
  ……………………….
Omul ce culoare n-are
E pierdut, da sa pierdut
A pierit în departare.
De departe însă acesta,
Nu cunoaşte ce-a făcut.
Şi atunci privesc şi râd, râd…

Nu exist în lumea voastră
Am văzut cum treceţi toţii
Cum privesc la ritualuri, idioţii, idioţii

The Power is All Mine

Simbolism

Departe

M-a prins ploaia mergând

În faţă crengile se-apleacă

Şi merg acelaşi vis, visând

Şi vântul greu mă-npinge-n groapă

În seara feţelor uitate

M-a prins ploaia mergând

Şi oamenii privesc cu răutate

Privesc cum trec cu tine în gând

Cu ochii goi, tăcut trecând

Prin ochii goi, ai lumii reci

Şi azi m-a prins ploaia mergând

Şi azi aud acele voci şi vad cum treci

Şi treci etern în gând ca o sclipire

Iar eu la geam adorm veghind

La norii ce se strâng ca o amintire

Să vină ploaia aşteptând…

Amintire

E umbra întunericului

Ca o clepsidră trecând în noaptea rece

Ceasul iubitei tinereţi

O apă bolborosind în văi

Visul oricărei bătrâneţi

Udând grădina tristei vieţi

E umbra nimanui.

…

Mă aflu  într-un punct

Şi ca şi-n punctele ce-am fost

Mă aflu fără vre-un rost

Căci eu semnific tot un punct

Într-o mare de puncte.

In curând

Când ritualurile o să se lichefieze

O să mănânc raţiune dinou

Şi ca un gândac pe lângă priză

O sa-mi bronzez visele cu ulei încins

 O să curg şi eu  

Şi-ntr-o altă existenţă  

Transformat în mine absolut

 O să trăiesc realul

Daemonization

 

 

 

 

 

 

 

Breaking the Waves

The Hanged Man

 

Fotografii de corupere in masa

Illumination …

 

  

… coming from a false God, Technology (deus ex machina)